Rugăciunea dăruieşte oxigen duhovnicesc. Creştinul nu poate să trăiască
creştineşte, cu nădejdea vieţii veşnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii.
Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului.
Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru şi nu ne putem gândi la numele
lui Hristos şi al Maicii Domnului? Putem, e de-ajuns să vrem.
Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă
lungă şi deşartă. Vrea să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin
toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne împiedică intrarea către
Hristos şi Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice preţ să comunicăm
într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen.
În orice necaz, supărare, ispită şi problemă grea ne-am afla, să nu uităm
rugăciunea. Să ne rugăm cu râvnă şi durere în suflet, şi Dumnezeu ne va da de
veste, şi cererea noastră va fi împlinită…
Cu numele lui Hristos, asceţii au războit toate patimile; prin rugăciune au
fost învredniciţi de eliberarea de patimi, au primit mari harisme. Când suntem
săraci la suflet înseamnă că nu avem rugăciune. Harul lui Dumnezeu vine prin
rugăciune.
* Când mintea omului se întinează de aducerea aminte de Dumnezeu, când îl uită
pe Dumnezeu, când creştinul nu se roagă şi nu împlineşte voia lui Dumnezeu,
când nu ţine poruncile lui Hristos, atunci se află în neascultare, cade în
păcate.
* Mintea omului se molipseşte lesne şi se curăţeşte lesne. Inima se molipseşte
greu şi se curăţeşte greu. Inima este împovărată de rădăcinile împătimirii.
Toate patimile sunt înrădăcinate în această inimă. De aceea pe toţi ne doare
când Dumnezeu, Care voieşte mântuirea noastră, încearcă din când în când să ne
scoată cu cleştele duhovnicesc rădăcinile patimilor şi să ne dăruiască
sănătatea sufletească şi eliberarea duhovnicească.
* Toate ne sunt trimise şi ni se dau prin pronia Preabunului nostru Dumnezeu,
ca să dobândim sănătatea sufletească pe care am pierdut-o. Sănătatea
sufletului, a inimii, este eliberarea de patimi, este sfinţenia, adică
adevărata sănătate.
* Când vedem în noi revolta egoismului şi cugetele necuviincioase, atunci să
întrebuinţăm osândirea de sine. Să ne osândim pe noi înşine. Pentru că
tulburarea şi cugetele arată că fiara scârboasă a egoismului locuieşte
înlăuntrul nostru.
* Cu toate că vedem fiara înlăuntrul nostru, de multe ori orbim de bunăvoie şi
ne prefacem că nu o vedem; şi într-un fel rămânem orbi sufleteşte, şi inima
noastră, ca şi când ar fi moartă duhovniceşte, nu simte.
* Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem şi să
ridicăm mâinile, rugându-ne cu căldură şi smerenie la Hristos şi la Maica
Domnului, şi să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. Să nu lăsăm mintea şi
gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi.
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi. Fără rugăciune, diavolul ne
fugăreşte, prin cugete murdare, gânduri, cuvinte, trândăvie şi atâtea altele.
Şi mai târziu ne înşeală cu totul. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie
cât se poate de fierbinte şi neîntreruptă.
* Cu cât se roagă cineva mai mult, rugăciunea devine mai adâncă, înmiresmată şi
plină de har, schimbă inima omului şi acesta îi iubeşte pe semeni cum se cuvine
şi fără patimă.
* Fără trezvie şi rugăciune, inima nu se curăţeşte. Inima curată Îl vede pe
Dumnezeu, Îl vede prin simţurile ei. Această parte sensibilă a inimii, când
este curăţită prin nevoinţă şi rugăciune, îl simte pe Dumnezeu.
* În rugăciunea noastră să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască iluminarea bună
pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, pentru a cunoaşte măreţia noastră
duhovnicească. Să ne străduim să împodobim sufletul nostru binecuvântat şi
dăruit de Dumnezeu cu cât mai multe virtuţi. Să îl hrănim, să îl adăpăm, să îl
înveşmântăm, să îl gătim, încât în ochii lui Dumnezeu sufletul nostru să fie
frumos.
* Când ne apropiem de Dumnezeu cum se cuvine, luăm, simţim, gustăm însuşirile
lui Dumnezeu. De pildă: când ne rugăm, simţim iubirea lui Dumnezeu, bucuria
Lui, milostivirea Lui, devenim şi noi milostivi. Devenim şi noi luminaţi, plini
de dragoste, curaţi, pentru că luăm de la Dumnezeu puterea de a ne curăţi… Când
omul se tăvăleşte prin păcat, sufletul se sluţeşte.
* Omul împătimit are nevoie de vindecare ca să scape de patimi, căci acestea
sunt adevăraţi tirani.
* Mare valoare duhovnicească are rugăciunea făcută cu credinţă şi lacrimi.
* Când inima omului se roagă şi se uneşte cu Dumnezeu, se simte bine. Trebuie
neapărat ca inima să se facă precum un tron al lui Dumnezeu, ca un jertfelnic
pe care să se aducă jertfă şi să se pomenească numele lui Hristos. Şi la fel
cum jertfa lui Hristos pe sfânta masă aduce binecuvântări mulţimii din
biserică, aşa şi numele lui Hristos, pomenit în inimă, aduce binecuvântări
dumnezeieşti în ea şi, în felul acesta, inima se simte unită cu Dumnezeu.
* După cum spune Sfântul Apostol Pavel, suntem templu al lui Dumnezeu. Pentru a
păstra templul lui Dumnezeu curat, aşa cum se cuvine faţă de Dumnezeu, trebuie
să ne rugăm în continuu. Să-l ţinem pe diavol departe. Nici un hoţ nu poate
fura o sobă aprinsă şi încinsă, pentru că se va arde pe de-a-ntregul; însă când
o vede fără foc în ea, o fură uşor. Aşa şi diavolul, cel ce vrea să ne fure
sufletul. Când îl vede pe acesta mort, rece, îngheţat, ne fură lesne curăţia şi
neprihănirea, ne fură orice lucru bun avem în noi. Ne fură sufletul cu totul.
Dar când îl vede aprins cu flacăra rugăciunii, îi este greu să îl fure şi chiar
să se şi apropie de el. Trebuie să reaprindem mereu în noi dorinţa şi râvna pentru
rugăciunea minţii.
Rugăciunea minţii şi, în general, trezvia aduc rezultate bune şi cu un efort
ascetic mai mic; dar efortul ascetic mare, fără rugăciunea minţii, are folos
foarte mic. Trezvia şi rugăciunea aduc mari bunuri în suflet, rodnicie
duhovnicească, mângâiere în vreme de necaz şi alinare pe calea mântuirii.
Sursa: Despre credinta si mantuire, Efrem Athonitul
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu