Ce a contribuit la deplasarea atenţiei dinspre sabat spre duminică?
Cu siguranţă unii factori naturali au determinat abandonarea sabatului în
favoarea duminicii:
legătura indiscutabilă
dintre duminică şi Învierea Domnului Hristos. Creştinii nu puteau face abstracţie că cel mai
important eveniment al noii învăţături avusese loc în prima zi a săptămânii de
aceea au căutat destul de repede să marcheze această zi prin diverse celebrări
liturgice;
evenimente importante de
după Înviere sau petrecut în zi de duminică (întâlnirea din cenacol descrisă de Ev. Ioan, 20,19-29 – cu şi fără Toma;
întâlnirea pe drumul spre Emaus (Lc. 24,1-13), Cincizecimea (Fap. 2,1);
„translatio dies” este
termenul prin care teologii definesc trecerea de la sabat la duminică. Acest
fapt a fost facilitat de privegherile
euharistice, prelungite uneori până după miezul nopţii şi chiar până târziu
spre dimineaţa zilei de duminică. (episodul din Troa, Fap. 20,7 ş.u.).
deşi cu mult înainte faţă de
distrugerea Ierusalimului creştinii par
să fi luat o opţiune importantă în favoarea duminicii, totuşi distrugerea şi dispariţia templului la
anul 70 a avut un rol hotărâtor în abandonarea definitivă a prescripţiilor
iudaice. Această atitudine a fost dublată şi de dorinţa creştinilor de a căpăta
o identitate proprie, deoarece se ştie că multă vreme Imperiul roman i-a
considerat “o sectă iudaică”.
În paralel s-a dezvoltat şi o motivaţie
teologică pe care Sf. Justin ne-a transmis-o:
«Iar în ziua soarelui, noi ne adunăm cu toţii laolaltă, deoarece
aceasta este prima zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul şi materia, a
creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceiaşi zi a înviat din
morţi. Căci L-au răstignit în ajunul zilei lui Saturn şi a doua zi după ziua
lui Saturn, care este ziua soarelui, arătându-Se apostolilor şi ucenicilor Lui,
i-a învăţat acestea toate câte le-am spus aici examinării voastre.»[1]
Privitor la raportul teologic dintre sabatul iudaic şi duminică
există cel puţin două teorii. Cea dintâi (şi cea mai vehiculată) consideră
duminica drept înlocuitor al sabatului. Din această perspectivă duminica îşi
asumă proprietăţile sabatului: a şaptea zi, ziua odihnei, ziua preamăririi lui
Dumnezeu, etc. Cea de-a doua ipoteză consideră că, dimpotrivă, duminica apare
ca o depăşire a sabatului.[2]
Spărgând limitele timpului, ea nu mai este numărată între cele şapte zile ale
săptămânii, ea devine ziua a opta, aşa cu apare şi în apocaliptica iudaică. «Ideea de ziua a opta este legată de o altă
idee specifică teoriei iudaice despre apocalipsă: săptămâna universală de şapte
mii de ani. Fiecare săptămână este astfel o imagine a timpului în întregime şi
întreg timpul, adică întreg acest veac, este o săptămână. Astfel ziua a opta şi
mileniul al optulea sunt începutul noului eon nu pentru a fi calculat în timp.
De aceea această a opta zi (venind după săptămână şi situându-se în afara ei)
este de asemenea prima zi, începutul lumii care a fost mântuită şi restaurată.
Hristos învie nu în sabat ci, în prima zi a săptămânii (μια
σαββατων). Sabatul a fost ziua odihnei Sale, a şederii (en-sabbathment) Sale în
mormânt, ziua care a încheiat misiunea Sa în limitele vechiului eon. Dar viaţa
nouă, viaţa care a început “să strălucească din mormânt”, a început din prima
zi a săptămânii.»[3]
Consacrarea definitivă a duminicii se va datora împăratului
Constantin cel Mare care instituie în anul 321 “ziua soarelui” ca zi săptămânală de odihnă în tot imperiul. Ţinând
cont de faptul că până la el romanii nu cunoşteau o zi săptămânală de odihnă,
zile de odihnă fiind sărbătorile religioase importante (care oricum difereau de
la un neam la altul), inovaţia este destul de importantă, mai ales pentru
dorinţa împăratului de a conferii o oarecare omogenitaet imperiului său.
După unii autori Constantin nici măcar nu ar fi avut vre-o intenţie
creştină, el pur şi simplu a dorit să înlocuiască sistemul calendaristic greco
roman cu un sistem mai flexibil şi un ritm lunar, oricum mult “mai palpabil”
decât sistemul abstract al nonelor, idelor, calendelor sau decadelor. În acest
calendar duminica era «o zi sărbătorită
pentru cultul fiecăruia».[4]
Pentru creştini duminica este şi rămâne ziua întâlnirilor euharistice
prin excelenţă, a jertfei comemorative, a patimii şi Învierii lui Hristos.
Puterea şi forţa sa teologică se răsfrânge asupra tuturor celorlalte zile ale
săptămânii conferind nu doar un ritm biologic (odihna), ci mai ales un ritm
festiv şi sacru în acelaşi timp.
Sursa: Liturgica, Prof. Vanca Dumitru
[1] Sf. Iustin Martirul, Apologia, I, 67
[2] Al. Schmemann, Introducere…, p. 126
[3] Al. Schmemann, Introducere…, p. 128
[4] P. Chuvin, Triumful …, p. 391.
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu