M-am înstrăinat de dreapta
credinţă în 2005, într-o şcoală particulară din Atena, unde predam (sunt
profesoară). În acea şcoală am făcut cunoştinţă cu o elevă de-a mea, Anna, cu
patru ani mai mică decât mine, care a fost (şi încă este) membră a „bisericii apostolice
libere penticostale” (aşa cum le place să se intituleze) din Atena. Ca să intru
direct în subiect, Anna, dându-mi foarte grabnic un Nou Testament, mă abordă
făţiş, începând să-mi vorbească de Hristos „cel de la început”, iar mai apoi
despre biserica ei penticostală.
Aproape zilnic venea la mine, iar mama nu bănuia nimic, mai ales că
odată, la un Sfânt Maslu făcut la noi acasă, Anna a venit ca de obicei şi a
participat – nimeni dintre noi nu a priceput ce credinţa avea ea. Cu timpul,
însă, începu să-şi dezvăluie încet-încet „identitatea”. Iniţial am arătat un
oarecare interes faţă de această nouă „biserică”, despre care îmi zicea că
este, chipurile, prima biserică apostolică. Şi, fireşte, a urmat spălarea
creierului! A reuşit în două săptămâni să mă facă să-mi schimb părerea în
privinţa unor lucruri în care credeam şi faţă de care aveam o preţuire aparte.
Nici nu-mi vine să cred prin ce am trecut! Mi-a schimbat radical toate
convingerile despre Maica Domnului, icoane, cruce, preoţi – în cele din urmă am
ajuns să-mi fac griji cu privire la calea pe care eram.
– Maria, ai mers la casa de
rugăciune a penticostalilor?
– Da, bineînţeles că am mers.
Anna m-a luat cu ea ca să ascult „propovăduirea Evangheliei”. Am mers devreme, ca
să prind şi orele de rugăciune. Când am intrat în „biserica” lor centrală din
Atena, m-am simţit aşa de ciudat, că îmi venea să urlu de ceea ce vedeam! Nu
numai că nu mi-a plăcut, dar găseam cele văzute atât de deplasate – mai ales
două „prorociţe”, ce răcneau aşa de tare. Cei din jur credeau că, în acele
clipe, ele vorbeau în limbi străine! Dar răcnetele lor nu au reuşit decât să-mi
provoace silă – să-mi fie cu iertare că o spun aşa, pe şleau! Nu vreau să
jignesc pe nimeni, dar m-am simţit ca într-o sinagogă a iudeo-sataniştilor.
Acea zi a fost pentru mine o zi neagră – Anna a început să mă convingă că, vezi
Doamne, aşa era în prima biserică apostolică! Îmi petreceam zilele ascultând
predici ale pastorilor penticostali de pe CD, mărturii de-ale oamenilor care
„L-au cunoscut pe Hristos”, citeam Biblia. Pe zi ce trece, începusem şi eu să
îngenunchez la rugăciune şi să cer „naşterea din nou”, aşa cum ziceau ei. În
toate acestea ceva nu era în regulă. Nu mă puteam concentra la serviciu,
pierdeam din orele de somn ca să ascult CD-urile cu predici, aşa că am început
să mă întreb de ce ajunsesem în halul acela. Anna îmi spunea întruna că trebuie
să plâng şi să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor personal al meu. Eu îi ziceam
că pe Hristos L-am primit la botez şi aveam conştiinţa Lui de mic copil, pentru
că întotdeauna fusesem creştină. Niciodată nu mă lepădasem de El, dar ea tot
insista că nu L-am cunoscut aşa cum ar fi trebuit.
Într-o zi de noiembrie a anului
2006, Anna mi-a propus să mergem la „biserică”, să îngenunchez pe o perniţă în
faţa amvonului şi să îi cer lui Hristos să mi Se descopere, să-mi mărturisesc
păcatele, să plâng – şi „fraţii” se vor ruga să mă nasc din nou. Acolo,
Hristoase al meu, nu se putea mai rău decât atât! Am uitat cu desăvârşire felul
în care se comportau acei oameni, sila şi dezgustul pe care mi le provocau
„slujbele” lor, cu răcnetele lor sălbatice, care ei pretindeau că reprezintă
„vorbirea în limbi”. Îmi pierdusem minţile. Atunci a venit pastorul, şi-a pus
mâinile peste baticul pe care mi-l dăduseră să-l port pe cap şi a început să
zbiere ceva într-un grai care îmi părea a fi o limbă greacă cu accent şi
terminaţii arăbeşti. Mă simţeam foarte rău, eram indispusă şi enervată şi îi
rugam pe Iisus Hristos şi Maica Domnului să mă scape din acea experienţă
dezgustătoare. Voiam să-mi fac semnul crucii, dar nu puteam, deoarece mi-era
frică să nu mă dea afară. Pastorul continua să se „roage în limbi” şi, deodată,
o femeie a început să răcnească de parcă era posedată. Înfricoşătoare clipe!
Răcnea, repetând aceleaşi cuvinte, rupea ceva în engleză de genul „my God”
(„Dumnezeul meu”), iar cei din jur îmi tălmăceau ceea ce credeau că răcnea
Dumnezeu pentru mine, prin gura ei: „Fiica mea, Eu te-am călăuzit în casa Mea,
rămâi cu Mine, vine sfârşitul. Eu te voi păzi!” Am intrat în panică, căci mi-am
dat seama că devenisem victima unor înşelători, ce-şi băteau joc de mine şi mă
„prelucrau” legal. Auzi, îmi vorbea Dumnezeu prin gura acelei nebune! Doamne
miluieşte! Înfricoşată foarte, am găsit puterea să mă ridic în grabă şi să mă
duc la toaletă. Acolo am început să plâng de frică. O „soră” care stătea lângă
mine mi-a zis că în acea clipă a avut o descoperire… cum că foarte curând o să
mă nasc din nou. Hristoase al meu, ce descoperiri, ce vedenii! Iarăşi m-am
speriat, m-am sculat şi am fugit de îndată din acea adunare de descreieraţi…
A doua zi, când m-a sunat Anna,
i-am spus că m-am speriat foarte tare. Ea a căutat să mă liniştească,
spunându-mi că o să se roage în camera ei şi o să-I ceară lui Dumnezeu să ridice
frica de la mine. În acea noapte am avut coşmaruri atât de vii şi atât de
intense, încât m-am sculat foarte transpirată, plângând cu sughiţuri. Atunci a
fost pentru prima dată după atâtea luni când mi-am făcut din nou semnul sfintei
cruci! Dimineaţă am povestit totul mamei şi fratelui meu. Ei m-au sfătuit să nu
mă mai încurc cu acei oameni, iar mama a aprins candela şi am văzut-o
rugându-se în ascuns pentru mine. Atunci mi s-a înmuiat inima, am început din
nou să plâng şi am alergat în braţele tatălui meu, care mi-a zis că observase o
schimbare majoră în comportamentul meu de când căzusem în mrejele
penticostalilor. M-a mângâiat şi m-a asigurat că nu o să lase pe nimeni să-mi
facă vreun rău. În aceeaşi zi, după-amiază, m-a sunat Anna şi mi-a zis că văzuse
în vedenie în seara precedentă, când eu avusesem acele oribile coşmaruri, cum
Iisus mă îmbrăţişa şi mă ducea la „biserica” penticostalilor. În acel moment
mi-am dat seama că aveam de-a face cu oameni maniaci, periculoşi, care pot fi
în stare de orice. I-am zis că nu vreau să o mai văd niciodată, i-am închis
telefonul – şi, de atunci, nu m-am mai întâlnit cu ea.
M-a salvat faptul că nu m-am
„botezat” la acei nebuni şi că nu m-am adâncit în credinţa lor absurdă. Ei cred
că îmbrăţişează creştinismul. Dar ce fel de creştinism? Ceea ce am văzut şi am
trăit pe propria-mi piele la penticostali nu seamănă a Biserică, nu are nimic
dumnezeiesc. Comportamentul lor este atât de deplasat, iar vorbele de neînţeles
şi răcnetele lor te fac să te simţi de parcă ai fi la o întâlnire a
musulmanilor sau a iudeo-arabilor. Este foarte clar, nu au absolut nimic de-a
face cu Biserica întemeiată de Hristos. Fac prietenii numai între ei, iar toţi
ceilalţi sunt socotiţi pierduţi. Au convingerea că numai ei se mântuiesc.
Niciodată nu mai vreau să trec prin ce-am trecut. Nu-i urăsc, dar mi-e frică de
ei. Îi compătimesc şi mă rog pentru ei, ca să-şi înţeleagă rătăcirile. Am văzut
pe net multe pagini web sau bloguri referitoare la acest fenomen; de aceea,
m-am gândit să mărturisesc mica, dar înfricoşătoarea mea experienţă.
– Maria, sunt unii care consideră
că astfel de mărturisiri, spovedanii ca ale tale sunt născociri…
– Să spună ce vor. Dar dacă vreun
fost neoprotestant, mai ales penticostal, vrea să depună mărturie că aşa stau
lucrurile şi că nu sunt născocirile mele şi să povestească experienţa lui, bine
ar fi să nu se teamă. Iar dacă se teme, să mărturisească sub anonimat, dând
mărturie despre rătăcirile lor, aşa încât să se păzească şi alţii de această
organizaţie care se pretinde a fi biserică.
Traducere de Gherontie Monahul,
din periodicul Aghios Minás, nr. 42, ianuarie-martie 2010 | familiaortodoxa.ro
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu